O poveste despre Germania noastră (Dinçer Güçyeter)

„Această poveste a imigranților, spusă dintr-o perspectivă tradițională și inovatoare, queer, captivează încă de la început prin emoționalitate și marea sa semnificație politică. Romanul aruncă o privire asupra realităților germane și europene, lăsând cuvintele să se înalțe spre cer, fără a ocoli umilințele trăite pe pământ. Dinçer Güçyeter capturează povești cu o plasă țesută mai fin decât un năvod pentru fluturi, reușește să transforme momentele dureroase în unele comice și ne-a oferit prin „O poveste despre Germania noastră“, un roman polifonic al cărui cor poetic va continua să răsune.”

– din justificarea juriului odată cu Premiul Târgului de Carte de la Leipzig, 2023

„Romanul este unul asumat autobiografic (de unde și inserarea unor fotografii de familie), rolurile principale fiind deținute de Fatma (mama) și Dinçer (fiul). Într-o formulă fragmentară, un fel de montaj de voci ale personajelor, în care se împletesc texte poetice, dramatice și narative, Dinçer Güçyeter reconstruiește istoria familiei sale și propria biografie. Pentru autor, însuși scrisul și sensul literaturii sînt atît de puternic marcate de această istorie familială, încît avem impresia că această carte e o necesitate imperioasă, un gest necesar de eliberare înainte de a putea scrie despre orice altceva. Dacă o bună parte din proza autobiografică și autoficțională contemporană este construită cu un narator intradiegetic, originalitatea formulei din O poveste despre Germania noastră constă în primul rînd din multitudinea de voci și de perspective, care se suprapun uneori, se completează de cele mai multe ori, dar mai adesea se confruntă și se înfruntă. Sub formă de monologuri sau de dialoguri, reale sau imaginare, cu celeilalți, personajele exprimă ceea ce nu și-au putut spune în realitate unul altuia, scrisul dîndu-le ocazia să-și exprime viața interioară, gîndurile, sentimentele îndelung reprimate în cursul unor existențe dure, în care munca absoarbe totul, corpul și psihicul deopotrivă, pînă la epuizare. Nu întîmplător, Fatma anunță: „Nu, nu voi tăcea, am tăcut destul, de când am pus piciorul în casa tatălui tău, tac încontinuu, plâng lacrimi înghețate și nimeni nu mă aude“. Pentru ea, cartea aceasta este și o posibilitate de răfuire cu propriul fiu, căruia îi cere: „lasă-mă măcar să-mi pun în cuvinte dezamăgirea, furia“. Prin intermediul acestei formule narative, este ca și cum autorul ar face dreptate fiecărui personaj în parte, cuvintele și literatura reparînd lumea și mai ales oamenii: „Să privești adevărul în față e de multe ori mai greu decât să cari sacul plin de sare până‑n vârful muntelui. Poate de asta vreau ca istoria noastră să fie o poveste, nu ca să ascund adevărul, nu, mamă, ci doar ca să aduc puțin pământ vindecător peste rana ta mereu supurândă. Asta am făcut întotdeauna.“. Astfel, viața Fatmei este narată deopotrivă de fiu și de ea însăși. Rînd pe rînd, ea este mama atotputernică, aflată în centrul copilăriei lui Dinçer dintr-un mic orășel vest-german, Nettetal; fata căsătorită la 14 ani, din dorința mamei, cu un tînăr pe care îl urmează în Germania, mai mult pentru a pregăti venirea fraților ei decît pentru a-și asigura sieși o viață mai bună; femeia matură care așteaptă timp îndelungat venirea primului copil, nefăcînd altceva decît să muncească, ziua întreagă și o parte din noapte, în folosul familiei sale și al țării de adopție, pentru a plăti datoriile soțului, pe care nu-l trage ața la muncă și a cărui principală ocupație pare să fie acumularea unor noi și noi datorii. Dar este și femeia puternică, care a reușit să-și construiască și reconstruiască viața de la zero, într-o țară străină unde nu știe limba și nu este întîmpinată cu brațele deschide, unde, într-un fel, rămîne străină pînă la capăt, și mai ales invizibilă. Fatma își cere drepturile și ca personaj, se răfuiește cu fiul, pe care l-ar fi vrut muncitor ca și ea, așezat într-o existență prosperă și în rîndul lumii. Pentru Dinçer – fiul, scrisul acestei cărți este în același timp o încercare de a se apropia de mama sa, dar și de a se despărți, de a se separa, în sfîrșit, de ea, pentru a putea „scrie propria mea istorie“: „Da, mi‑e frică, mi‑e frică de o viață ratată, mi‑e frică de propriile‑mi cuvinte, mi‑e frică că niciodată nu‑mi voi scrie poemele. Mi‑e frică să nu pierd în camera de așteptare timpul pe care l‑am luat cu împrumut.

Romanul este, nu în ultimul rând, un roman politic, în sensul în care aduce în prim-planul scriiturii, făcându-i vizibili, pe acei oameni care rar își găsesc locul în literatură (în poezie și mai puțin decât în proză), oameni din clasele populare, străini, imigranți, săraci, concubine, prostituate, ceea ce în germană este numit depreciativ die Unterschicht. În romanul său, Dinçer Güçyeter le dă o voce, îi lasă să vorbească pe ei înșiși, în loc de a vorbi pentru ei, în numele lor, cum se întâmplă pe scena politică și, foarte des, în spațiul public. Dinçer – autor și personaj deopotrivă – își dă seama că „doar cu ajutorul limbii te poți salva“. Pe tine și pe ceilalți. Mai ales atunci când, ca majoritatea personajelor sale, nici el nu este nicăieri cu adevărat acasă și rădăcinile îi sunt înfipte în aer.“ (Iulia Dondorici în Observatorul Cultural, nr.1162, 16.06.2023)