Grafice, hărți, arbori (Franco Moretti)

„Franco Moretti mi se pare, negreșit, cel mai important nume care s-a impus în studiile literare în decursul ultimelor trei decenii. Altfel spus, el este deja (și, desigur, deocamdată) cel mai important critic literar al mileniului trei. E drept că o aserțiune atât de categorică suscită din capul locului discuții – și, în egală măsură, contraargumente de ordin cantitativ pe care probabil că le-ar agrea Moretti însuși . Cred însă că de alți critici, impactul de lungă durată al abordărilor propuse de Moretti nu doar că nu s-a epuizat, dar el e încă departe de a fi atins creasta valului. Lăsând însă futurologia la o parte, cum se explică succesul de până acum al cercetărilor lui Moretti? Un prim răspuns ține de chiar extensia preocupărilor sale, care juxtapun și totodată pun la lucru marxismul, teoria evoluționistă, world-systems analysis, geografia culturală, studiile cantitative, teoria rețelei și, nu în ultimul rând, numeroase metode preluate din câmpul studiilor literare. Probabil că, exceptându-l pe Roland Barthes, niciun alt comentator al literaturii de după al Doilea Război Mondial nu a mai încercat să cartografieze teritorii atât de diverse și de eterogene precum acelea pe care se mișcă, de cele mai multe ori cu o nonșalanță de invidiat, criticul italian. Din acest unghi, alegerea volumului La letteratura vista da lontano (2005) ca primă traducere a lui Moretti în limba română pare inevitabilă. Pe de o parte, după cum recunoaște autorul însuși, această cărticică de aproximativ 100 de pagini reprezintă „cea mai criticată scriere” a sa, generând, uneori chiar înainte de publicarea celor trei studii sub formă de volum, nu doar o cascadă de comentarii polemice, ci și o altă carte menită a servi drept ghid pentru înțelegerea efectelor ei. Pe de altă parte, Grafice, hărți, arbori constituie un adevărat raccourci al criticii lui Moretti, care a evoluat, de-a lungul unui singur deceniu, de la teoria evoluționistă la geografia culturală și apoi la analiza cantitativă a datelor .” (Andrei Terian)