Theatrum philosophicum (Michel Foucault)

Nu știu dacă vom deveni vreodată majori. Nenumărate lucruri din experienţa noastră ne conving că evenimentul istoric intitulat Aufklärung n-a reușit să ne facă majori; și că încă n-am devenit astfel. Mi se pare, totuși, că putem da un sens acestei interogaţii critice asupra prezentului și asupra nouă înșine pe care Kant a formulat-o meditând asupra Aufklärung-ului. Mi se pare, chiar, că avem de-a face cu un mod de a filosofa care n-a fost lipsit nici de importanţă și nici de eficacitate în ultimele două secole. Ontologia critică a nouă înșine nu trebuie, desigur, privită ca o teorie, ca o doctrină și nici măcar ca un corpus permanent de cunoștinţe ce se acumulează; trebuie s-o concepem ca o atitudine, ca un êthos , ca o viaţă filosofică în care critica a ceea ce suntem constituie deopotrivă o analiză istorică a limitelor care ne sunt impuse și o încercare de posibilă depășire a lor.

Michel Foucault

 

Foucault, cel care, într-o zi, s-a proclamat în mod provocator un „optimist fericit”, a fost un om în pericol și care, fără să se laude cu asta, a avut un simţ ascuţit al primejdiilor la care suntem expuși, interogându-se pentru a afla cine sunt cei ce ne ameninţă și cine sunt cei cu care putem temporiza. De aici importanţa pentru el a noţiunii de strategie și de aici jonglarea cu ideea că ar fi putut, dacă hazardul ar fi hotărât altfel, să devină un personaj de stat (un consilier politic), dar și un scriitor... un pur filosof ori un muncitor necalificat, deci un fitece sau un fitecine.

În orice caz, un om în mers, singuratic, tainic și care, din cauza asta, neîncrezător în toate prestigiile interiorităţii, refuză capcanele subiectivităţii, căutând unde și cum este cu putinţă un discurs de suprafaţă, scânteietor, dar fără miraje, deloc străin, cum au putut crede unii, cercetării adevărului, ci lăsând să se vadă (după mulţi alţii) primejdiile acestei cercetări, precum și relaţiile sale ambigue cu diversele dispozitive ale puterii.

Maurice Blanchot